” Asupra importanței și necesității jocului în viața copilului, pedagogii și psihologii au fost în unanimitate de acord. Deosebirile dintre aceștia au început însă, de la fundamentarea și explicarea psihologică a jocului.
La întrebările: „De ce se joacă copilul?” sau „Ce rol îndeplinește jocul în viața copilului?”, răspunsurile au fost diferite, în funcție de concepția lor filosofică. Astfel, unii l-au considerat o activitate instructivă (St. Hall), alții, ca un mijloc de a consuma surplusul de energie (Spencer, Schiller), iar alții, ca un exercițiu pregatitor pentru viața de adult (K. Gross).

Răspunsul adecvat la această întrebare pornește în explicarea jocului de la trăsăturile psihologice ale copilului. Se știe că de mic, copilul este o ființă foarte activă, și că acest activism are o explicație de natură fiziologică: predominarea proceselor excitative asupra celor inhibitive. De asemenea, se mai cunoaște faptul că, el are foarte dezvoltat spiritul imitației și că datorită acestuia, copilul dorește să facă ceea ce fac adulții. Cum însă nu are cunoștințele și deprinderile necesare participării efective la activitatea adulților, copilul este oprit de la aceasta. Astfel, apare contradicția – specifică acestei vârste – dintre dorința foarte vie a copilului de a acționa cu obiecte și de a le stăpâni, și lipsa deprinderilor necesare folosirii obiectelor, așa cum le folosește adultul. Iar aceste contradicții se rezolva pe calea jocului.

Jocul copilului devine astfel o formă de activitate prin care acesta încearcă să-și însușească experiența de viață a adulților. Această formă de activitate a copilului, la această vârstă, îi dă posibilitatea să participe, în mod direct, la viața socială.

Valoarea funcțională a jocului rezidă în faptul că, copilul, se transpune simbolic în rolurile adultului: cel economic, cel profesional, pe care le imită, de unde decurge importanța îmbogățirii impresiilor copiilor despre viață și activitatea oamenilor dintr-o sferă largă de domenii profesionale, accesibile înțelegerii copilului preșcolar.

Jocul prepară terenul psihologic și motor al muncii, în copilăria omului, îl învață abecedarul manualităților creatoare, adaptarea, învingerea de dificultăți, strategia și antrenarea în exerciții și în activitate.

” Viața adultului este definită prin ocupațiile profesionale, aceea a copilului este definită prin joc”. Prin intermediul jocurilor se reflectă importante aspecte și episoade de viață, se reproduc variate și numeroase forme de relații sociale: de-a frizerii, de-a constructorii, etc.

Tot prin intermediul jocurilor circulă numeroase conduite educative, rolul educativ fiind, evident, deosebit de important. Rolul jocului în viața copilului rezultă și din ideea lui Mc. Dougale că „Jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar mai presus de toate, el este însăși viața copilului”.

Perspectiva psiho-socială asupra procesului educațional, la nivelul preșcolarității, devine o cerință metodologica firească, în consens cu liniile caracteristice ale dezvoltării contemporane a psihologiei copilului. Mulți cercetători releva ideea că „psihologia contemporană a copilului nu se mai poate limita la urmărirea structurilor intelectuale și adaptarea copilului la real prin mijloacele intelectuale, sau la analiza unor mobiluri, de ordin motivațional „profund”; aceste directii de abordare rămân unilaterale și ele au fost caracteristice pentru stadiile anterioare în dezvoltarea psihologiei copilului”.

Stadiul contemporan al psihologiei copilului, presupune o viziune nouă de abordare socială si psiho-socială, integratoare, de cuprindere a problematicii copilului din perspectiva ansamblului situațiilor concrete cu care se confruntă.

Jocurile copiilor reflectă subiecte ale mediului apropiat: de-a mama, de-a gradinița, de-a medicul, de-a școala, în care se evidențiază impresiile cele mai vii din viața cotidiană.
Principala componentă a oricarui joc, o constituie subiectul. În jocul de creație, spune Ursula Schiopu, subiectul este elaborat de copii și sintetizează, în fond, într-o anumită succesiune și ordine, acțiunile principale”.

Copilul preșcolar, prin natura sa dominant activă, nu face discriminari între joc si muncă, pentru că o ocupație interesantă o face cu plăcere, ca un joc, iar în jocurile lor, copii includ adesea acțiuni de muncă.

Dupa Guyar „Jocul este prima muncă a copilului”, iar Maria Montessori ne spune „Copilul aspiră la acțiuni. Dacă noi îi oferim mijloacele de acțiune, îl facem fericit, dacă această activitate este utilă, ea face ca nevoia de mișcare a copilului, în loc să creeze dezordine, creează muncă”.

În plan ontogenetic, dezvoltarea psihică se realizează, atât prin procese de cumulări cantitative, cât și prin noi structuri și organizări calitative în „toate zonele” dezvoltării psihice (de ordin intelectual, afectiv, motivational), toate acestea concură la geneza și dezvoltarea unitară a fundamentelor personalității umane, și a unor premise în socializarea formelor ei de expresie.

Pregătirea psihologică – proces de durată – asigură optimum funcțional la nivelul ansamblului structurilor psihice (senzoriale, motrice, intelectuale, de ordin voluntar și afectiv motivațional, precum și psiho-social), care pot concura la integrarea eficace a copilului în sfera activităților de învățare și mediul social specific colectivităților de elevi.

Gradinița oferă un cadru organizat, instituționalizat în dezvoltarea generală polivalentă a copilului, iar jocurile constituie o școală a energiei, a educației, a conduitei, a gesturilor, a imaginației, în cadrul necesităților de a acorda conduita la situații cu anumite dimensiuni.

Jocul educă atenția, abilități și capacități fizice și intelectuale, trăsături operative ale caracterului (perseverența, promptitudine, spiritul de ordine, dârzenia, etc.), trăsături legate de atitudinea față de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competiție, sociabilitate. De asemenea, în joc se îmbogățește și se dezvoltă o exprimare verbală nuanțată.

A. M. Gorki arată că totdeauna copilul se joacă vorbind și astfel învață toate subtilitățile limbii materne, își însușește armonia ei și, concomitent, ceea ce filologii numesc „spiritul limbii”.

Valoarea practică a jocului constă în faptul că, în procesul desfășurării lui, copilul are posibilitatea:

  • să-și aplice cunoștințele;
  • să-și exerseze priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități;
  • să-și dezvolte limbajul;
  • să stabilească relații de cooperare cu cei din jur.

Caracteristica principală a jocului constă în faptul că se desfășoară liber și poate să devină o activitate creatoare, prin care copilul învață să se afirme și să cunoască lumea înconjurătoare, dezvoltându-și funcțiile latente, crescând, depășind, evoluând spre adolescență și maturitate.

Evoluția jocului este o expresie a evoluției copilului. Există o multitudine de modalități de clasificare a jocurilor, în funcție de diferite criterii, dar am ales tipuri de jocuri care reflectă puncte de vedere psihologice actuale, importante și relevante.

Un criteriu de clasificare este acela al specificității jocului,  în funcție de nivelul de dezvoltare la care se află copilul:

Jocul senzoriomotor (sensoriomotor play).

Acesta se poate defini, în opinia lui Kathleer Stassen Berger (1986) drept jocul care se caracterizează prin plăcerea de a utiliza simțurile și deprinderile motorii. Ne putem gândi, în acest caz, la încântarea pe care o trăiesc copii, pe tot parcursul copilăriei, atunci când amestecă mâncarea cu mâinile, când simt diferite texturi ale materialelor, când amestecă cu mâna taițeii cu carnea, când privesc cerealele plutind în farfuria cu lapte, înainte să se scufunde. De aceea, copiii trebuie lăsați să experimenteze de la cele mai fragede vârste și nu trebuie să li se impună nicio limită, atăta timp cât „murdăria” pe care o fac, este în scopul explorării mediului și a situațiilor. Copiii găsesc, de asemenea, o oportunitate pentru a se juca, oriunde … într-o baltă plină cu noroi, în cada de baie sau în cutia cu nisip.

Jocul senzorial este o modalitate prin care copilul își exersează simțurile, explorează, dar în același timp, dezvoltă o personalitate sănătoasă, neconstrânsă sau încorsetată între anumite reguli, care din acest punct de vedere, sunt absolut nejustificate.

Jocul senzoriomotor angajează deprinderi motorii primare. Copiilor le place să se balanseze, să se dea pe tobogane, să se cațere prin copaci, să alerge prin iarba. Toate aceste bucurii senzitive contribuie la posibilitatea copiilor de a înțelege lumea fizică și legătura lor cu aceasta.

Jocul care presupune anumite priceperi provenite din repetarea unor deprinderi (Mastery – play), este jocul prin intermediul căruia copiii au posibilitatea să-și însușească noi deprinderi, pe baza celor deja existente. De exemplu, o simplă plimbare pâna la magazinul alimentar, poate devini, episod după episod, un joc care determină însușirea unor deprinderi, în speță deprinderea de a merge la cumpărături.

Exact la fel se pot transforma deprinderile manuale, deja cunoscute în automatisme, pe baza lor formându-se noi deprinderi. De exemplu, atunci când copilul învață să-și lege șireturile, mai întâi învață să-ți țină corect șireturile, apoi privețte modelul executat de adult, se verbalizează acțiunea, copilul realizează operațiunea dirijată verbal de adult, apoi o execută singur. Învătând să-și lege sireturile la pantofi, știe apoi să-și lege șnurul de la haina, etc.

Jocul „de-a luatul la trântă” (Rough – and – Tumble Play) este specific copiilor din grădiniță, în special în cazul în care li se impune un anumit interval de timp să stea liniștiți sau să respecte reguli de disciplină.

La prima vedere, aceste jocuri de trântă pot părea agresive, dar trebuie să privim foarte atent expresia feței copiilor implicați. ” Încăierații ” într-un astfel de joc, aproape întotdeauna zâmbesc sau râd în hohote.

Acest tip de joc este mai degraba o socializare a indivizilor dintr-un grup, pentru că ei se joaca astfel doar (sau în special) cu cei cu care sunt familiarizați. Se poate oricând observa că cei nou veniți într-un grup, mai ales la gradiniță, se vor implica mai puțin într-un astfel de joc decât în celelalte.

Jocul „de-a supereroul „ (Superhero play), (conform Brenda J. Boyd, 2001) este privit cu foarte multă atenție de adulți, părinți ori educatori. Este un tip de joc mai nou, „al zilelor noastre”, inspirat de personaje TV, ori din literatura pe care noi, adulții, le-o oferim. Profesorii copiilor mici, își exprimă într-o modalitate tot mai accentuată îngrijorarea față de siguranța copiilor ce adoptă roluri de genul menționat, și față de violența care este generată (ulterior) de aceste jocuri. Ca formatori și educatori, este de înțeles de ce acești profesori își exprimă îngrijorarea, deoarece a crescut foarte mult comportamentul agresiv în grupele preșcolare. Oricum, interzicerea acestui joc nu este o soluție potrivită pentru copiii care sunt expuși programelor de televiziune nepotrivite.

Un alt criteriu de clasificare este cel social, care clasifica jocurile în funcție de gradul de interacțiune al subiectului cu ceilalți indivizi.

Identificăm, astfel, în primul rând, jocul social (Social play), care poate fi, conform Kathleen Stasser Berger:

  • jocul solitar: copilul se joacă singur, pare netulburat de un alt copil care se joacă alături;
  • jocul ca spectator: copilul se uită cum se joacă ceilalți;
  • jocul în paralel: copii se joacă similar cu aceleași jucarii, dar nu interacționează;
  • jocul asociativ: copiii interacționează, împart materialele, dar nu par să joace același joc;
  • jocul cooperativ: se joaca împreună, interacționează, își așteaptă rândul.

Este normal însă ca, într-o anumită situație, un copil să fie constrâns de respectiva situație, să adopte un anumit tip de joc. Astfel, dacă un copil este nou în grup, practică mai întâi jocul ca spectator, de obicei folosind formule pentru a se autointroduce în joc: „Ce faceti acolo?” sau dacă este un un copil mai curajos, „Pot să mă joc și eu?”.

De obicei, copiii cu un comportament agresiv nu practică un joc cooperativ, pentru că, dacă acest comportament este frecvent, partenerii de joaca le vor evita prezența. Există și copii care devin agresivi dacă sunt tulburați în jocul solitar, agresivitate materializată în violență verbală sau chiar în lovirea sau brutalizarea celor care intervin în jocul lor.

Si în cazul copiilor care practică jocul ca spectatori apar comportamente agresive, îndreptate fie asupra celor care sunt implicați în joc, fie asupra a ceea ce au realizat aceștia (exemplu: dărâmă construcția realizată de ceilalți).

O alta modalitate a jocului social, tot conform autoarei citate mai sus, este jocul prin care copilul se transpune în pielea unui personaj (Dramatic Play).

Practicarea acestui joc coincide cu dobândirea gândirii simbolice de către copil. Pe măsură ce cresc copiii creează, elaborează scenarii pentru papuși și animale de plus.

Catherine Garvey (1977) a descoperit, studiind grupe de preșcolari la joacă, faptul că majoritatea scenariilor erau simple, de tipul jocului părinte (mama / tata) – copil, iar dacă erau de sex opus, jocul de-a soția și soțul.

Alti copii au creat jocuri gen Hänsel si Gretel.

Jocul dramatic nu este numai distractiv. El ajută copilul să încerce rolurile sociale, să-și exprime fanteziile și teama și îl învață să coopereze.

Jocul între frați (Sibling interaction).

Se cunoaște deja existența unei concurențe între frați, iar certurile sunt mai frecvente între frați decât în relațiile cu alți copii. Totuși, cercetătorii care și-au propus să observe manifestările agresive între frați în timpul jocului, nu au putut confirma că loviturile ar fi mai frecvente.

În foarte multe familii relațiile dintre frați sunt influențate de atitudinea părinților față de copii, de modul în care accentuează sau nu concurența între ei, dacă îi compară sau îi încurajează spre cooperare.

În lumina celor prezentate, se impune de la sine concluzia că jocul este important atât în copilărie, cât și pe tot parcursul vieții.

În copilărie se dezvolta intelectul și capacitatea copilului de a se integra în comunitate, de a explora realitatea, de a pune în practică fanteziile și de a-și explora limitele; adultul practică jocul după reguli, aceasta îi dă posibilitatea să stabilească interacțiuni sociale cu semenii. ”