Șamanul

„- Și, ce ți-a zis șamanul?

– Că sunt vraiște; vraiște rău. Un fel de umbră.

– Și asta ce înseamnă?

– Păi, înseamnă că ar cam fi timpul să mă vindec… sa-nvaț să trăiesc din nou.
Zice ca sunt saturată de realitate.
Că am picat de-atât de multe ori de fazan, de prea credulă ce sunt. Nu știu prea bine la ce se referă cu asta…

– Și-acu’, ce-ai să faci?

– Păi, îmi dădu o rațetă, cică să uit, să mă dezvăț.

– Atunci, înseamnă că-i o boală grea, asta a ta.

– Și eu cred că da. M-a întors pe toate părțile, m-a consultat și a zis că am:

Gol toracic de iubire față de mine însămi.

Carență de pasiune.

Că îmi lipsește curajul să visez.

Că fericirea m-a părăsit când am încetat să cred în mine.

Că voința s-a chircit, de-atâta timp nefolosită.

Că am exces de trecut, lipsa de prețuire de sine, ranchiună crescută și insuficiență de iubire.

– Mare dreptate avu samanu’! Ești vraiște rău…

Și ce rațetă ți-a dat?

– Stai să-ți citesc ce-apucai să scriu…ca bătrânul vorbea prea repede.

Să dorm pe lavanda, ca să miros frumos.

Să-mi fac o baie cu flori, ca să mă simt frumoasă și iubită.

Să mănânc miere, ca să îmi amintesc ce dulce e viața.

Să-mi fac un capriciu, ca să-mi amintesc să mă răsfaț.

Să mă privesc în oglindă și să vorbesc cu mine, ca să nu uit că sunt vie.

Să dansez desculță, pentru că îmi lipsește conectarea cu mine și cu natura.

Să râd fără motiv, ca să n-ajung o acritură încruntată.

Să cânt sub duș, ca să nu mai sugrum cuvintele, să nu le mai opresc în gât și să le las să curgă, așa cum curge apa.

Să mă-nvârtesc până amețesc, ca să-mi amintesc că nu trebuie ca toate drumurile să fie drepte.

Să mă joc cu cațelul, ca în interior sunt în continuare o fetiță.

Să urc pe vârful muntelui și să mă-mbăt cu aerul curat, să-mi deschid brațele pentru ca vântul să mă poată îmbrățișa.

Să privesc răsăritul și apusul.

Să dorm sub stele.

Să mă odihnesc pe plajă.

Să înot goală.

Să călătoresc departe.

Să-mi pierd controlul.

SĂ ACCEPT VIAȚA.”