„Pășim zilnic pe pământ, punem talpa pentru câteva clipe la nivelul lui, apoi o ridicăm și repetăm acest proces. Acest pășit, pe pământ, seamănă cu actul respiraţiei, cu acel inspir și expir fără de care nu primim viața.
Mersul pe jos nu este numai un procedeu de înaintare, de parcurgere a unei distanțe, ci și un proces profund, prin care ne împământăm, ne încărcăm cu electronii pământului.
Lăsăm acolo, la nivelul lui, excesul de energie negativă, toate deșeurile trăirilor și emoțiilor noastre.

De câte ori nu ne-am simțit eliberați, ușurați, în momentul în care am ieșit din locuințe și am început sa pășim pe pământ? Ce senzatie confortabila, binefăcătoare…
Mai mult, ce sentiment avem când punem tălpile noastre pe un câmp plin de iarbă, pe pietrele unei albii de râu, sau pe nisipul de la malul mării…
Ce senzaţie de bunăstare avem în momentul în care mergem pe cărări de munte, când traversăm un parc plin de flori și când îmbrățișăm un copac, în timp ce ţinem picioarele fixate în pământ, cât mai aproape de rădăcinile sale.
Acolo, într-o profundă stare de prezenţă și de conectare, simțim acel sentiment de Acasă. Suntem ocrotiți, protejați, ghidați, iar pentru câteva momente trăim un vis, un abandon în fața unei simplități nemărginite…
Faptul că suntem oameni moderni şi ne considerăm avansati, evoluati, nu ne împiedică să ne bucurăm de acte simple, ca atinsul propriilor picioare, păşitul cât mai des pe iarbă, pe nisip, pe orice formă de viață.
Dacă suntem înconjurați de monitoare nu înseamnă că suntem neapărat evoluaţi. Poate însemna că am luat-o cu mintea, cu rațiunea, mult înaintea sufletului, trăirilor sale simple…
Nu putem trăi fără rădăcini, nu ne putem separa faţă de întreg, faţă de tulpina şi seva ei.
Avansăm doar în măsura în care mintea se supune sentimentelor, așa cum tulpina și coroana unui copac ascultă și depind de rădăcinile lui.”

Sursa: Gabriel Socaciu