„Rușinea neexaminată are puterea de a te face să acționezi împotriva valorilor tale. Simțim pt prima oară rușinea pe la doi ani, când începem să facem experimente cu cuvântul „nu”. A spune „nu”, înseamnă a declara că ești tu însuți, o persoană separată. ( După cum știe orice copil mic, postulatul lui Descartes ar fi trebuit să fie: „Fac crize de furie, deci exist”.)

Părinții reacționează cu oarecare ambivalență la acest stadiu. Nu e ușor de trăit cu copiii de doi ani. Așa că, odată cu descoperirea cuvântului „nu”, resimțim pt prima oară nemulțumirea părinților. Mama pare mai puțin încântată de noi decât când eram bebeluși. Există clipe în care avem impresia clară că ea ar prefera să se afle în altă parte. Dacă mama chiar pleacă în altă parte, nu vom supraviețui. Simțim că ne pândește pericolul de a fi abandonați, și simțim, într-o manieră obscură, că e vina noastră, că afirmarea noastră de sine e cea care o îndepărtează pe mama.

Niciun părinte nu poate evita să se simtă enervat, pt scurt timp, de un copil de doi – trei ani. Pt copil, a-și enerva părinții e o sarcină importantă de dezvoltare. Când totul merge bine, iritarea părintelui e trecătoare. Afecțiunea dintre părinte și copil este reinstaurată rapid și ușor. Copilul învață de aici că afirmarea de sine nu va duce la abandon, iar conflictul nu conduce la pierderea definitivă a afecțiunii.
Problemele apar doar dacă, după un conflict, micuțul nu reușește nicicum să reintre în grațiile părintelui. Pt un copil de doi – trei ani, o oră petrecută „la colț” e o veșnicie. Copilul care se confruntă cu perioade prelungite în care părintele e distant, ajunge la concluzia că afirmarea de sine duce la abandon și că vina o poartă el însuși.

Astfel de copii își duc concluzia cu ei în viața adultă, sub forma convingerii neexaminate cum că dacă se impun, vor deteriora sau vor distruge relațiile. La nivel afectiv, ei resimt frica de abandon.

Afirmația „E o greșeală să fii egoist.” nu rezistă prea bine la examinarea rațională. Ea conține ideea implicită că dacă acționezi în interes propriu, acționezi contrar interesului tuturor celorlalți. De fapt, asta e valabil pt copiii de doi – trei ani. Nu e valabil pt adulți. Adulții sănătoși și echilibrați sunt capabili nu doar să spună
„nu”, ci și să accepte când altcineva le spune „nu”.

În mod normal, nu-i forțăm pe ceilalți să facă după cum vrem noi, și nici nu-i abandonăm imediat pe cei care refuză. Adultul obișnuit nu se transformă în hunul Atila când e el însuși.

Convingerea că a te impune înseamnă a-i răni pe alții, provine din rușine, iar aceasta la rândul ei își are rădăcinile în frica de a fi abandonat. Realitatea este că, probabil, nu vei fi abandonat dacă te impui. În plus, dacă ești abandonat, vei supraviețui. Când erai copil, n-ai fi putut supraviețui pierderii bunăvoinței părinților tăi. Ca adult, poți să pierzi bunăvoința oricărui alt adult și să trăiești ca să povestești urmașilor.

Ca adult, singurul abandon care te poate ucide este abandonul de sine.”

Iubirea la timpul prezent, Morrie & Arleah Shechtman