Iertarea este un proces

” Lewis Smedes, profesor de teologie și un bun observator al procesului iertarii, scoate în evidență câteva aspecte ale acestui proces. El atrage atenția asupra faptului că iertarea se adresează oamenilor imperfecți, acelora dintre noi care nu sunt neaparat niște sfinți. Acelora dintre noi care nu suntem exact un model de sfințenie, ni se pare uneori că eliberarea de resentimente este departe de a fi încheiată luni sau chiar ani după ce am iertat. Uneori, ne trezim cu un sentiment de furie care ne surprinde, mai ales atunci când eram convinși că scăpasem de amărăciune. Alteori, ne simțim descurajați din cauza nedreptăților pe care le-am cunoscut în trecutul nostru îndepărtat.
Iertarea este un proces. Un simplu ” te iert” este uneori insuficient. Deși ai reușit să pronunți aceste cuvinte, sentimentele de furie nu au dispărut. Oamenii trebuie să treacă printr-un proces și să ia măsuri concrete pentru a-și înțelege sentimentele.
Uneori, iertarea presupune confruntarea nu cu un singur incident, ci cu o lungă serie de întâmplări neplăcute. Câteodată ni se întâmplă să iertăm o anumită persoană și descoperim că avem de iertat și alte persoane. O clientă, în terapia ei individuală, a început prin a-și ierta mama, dar, mai târziu și-a dat seama că avea nevoie să-și ierte și tatăl. Apoi, ea a recunoscut că are nevoie să-și ierte și soțul și să-și recunoască furia pe care o resimțea față de proprii copii. Pe măsură ce înainta în procesul iertării, ea a descoperit că lista celor cărora le purta resentimente era lungă și era ușor să adauge noi nume la această listă.
Mulți oameni și-au împărtășit experiența prin care au trecut. Cei care au urmat calea iertării sunt cei mai în măsură să vorbească despre beneficiile acesteia. Ei admit faptul că iertarea nu face să dispară toată suferința, dar durerea care rămâne este suportabilă. După ce au iertat, ei au realizat că furia și amărăciunea înrăutățiseră situațiile și așa dificile.
Datele empirice și studiile științifice despre iertare, obținute în urma comparării grupurilor care erau instruite să ierte, cu cele care nu erau instruite în acest sens, ne îndreptățesc să credem că am adus dovezi importante și plauzibile ale faptului că iertarea îi ajută pe cei care iartă. De altfel, există și câteva observații făcute de terapeuții care au lucrat cu persoane angrenate în procesul iertării, observații care vin în sprijinul acestei teorii.

Observațiile terapeuților cu privire la beneficiile alegerii de a ierta
Terapeuții se află într-o poziție excelentă pentru a observa procesul iertării. Foile lor de observație aduc dovezi clare ale avantajelor iertării și despre modul în care se desfășoară acest proces. Când lucrează cu un client care dorește să uite, terapeutul este capabil să urmărească întregul process și să observe efectele acestuia. El poate observa schimbările de dispoziție si de sănătate fizică ale clientului său, modificarea perspectivei sale asupra vieții, a relațiilor și a obiceiurilor la locul de muncă.
Nu toți cei care trec prin stări de furie și resentimente apelează la serviciile unui terapeut sau trebuie să facă acest lucru. Furia nu are în mod obligatoriu efecte devastatoare, dar poate crea probleme psihologice sau le poate accentua pe cele deja existente. Unele persoane foarte iritabile sunt capabile să ducă o existență în limitele normalului. Altele pot sa-și compartimenteze furia și sa-și disimuleze sentimentele. Societatea americană le permite oamenilor să-și manifeste pe scară largă accesele de furie, faptul de a nu ierta fiind acceptat social. Talk-show-rile sunt pline de oameni ale căror accese de furie ating niveluri patologice și care sunt tratați de parcă mânia lor este ceva absolut normal și acceptabil. Pe de altă parte, unele persoane cu perturbări emoționale și psihologice grave sunt foarte furioase și nemulțumite. Tulburările de care suferă îi fac pe cei din jur să nu îi trateze cum trebuie, condiția lor psihologică îi determină să interpreteze greșit motivele și acțiunile celorlalți, iar sănătatea lor mintală nu le permite să-și controleze accesele de furie. De aceea, furia lor trebuie tratată cu seriozitate. Deși iertarea nu vindecă psihoza, mulți terapeuți afirmă că până și clienți cu probleme psihologice serioase beneficiază adesea de pe urma iertării.
R.C. Hunter, un psihiatru canadian, a fost unul ditre primii terapeuți care au vorbit despre beneficiile iertării. El a arătat că oamenii care prezintă o mare diversitate de simptome psihologice se pot vindeca prin intermediul procesului iertării. El a constatat că persoanele anxioase pot experimenta o pace interioară mai mare atunci când iartă. Depresivii, cei care au puternice accese de furie sau sunt paranoici, au prezentat o reducere semnificativă a simptomelor.
Dr. Hunter a observat o ameliorare semnificativă în cazul clienților care iartă. Amărăciunea și resentimentele lor față de cei care le-au făcut rău erau cu mult reduse. El a amintit cazul unei tinere de 25 de ani, pe care o vom numi Harriet, care suferea de o gravă perturbare emoțională, fiind foarte pretențioasă și având tendința de a-i insulta pe ceilalți când era furioasă. După cât se pare, crease adevărate bariere între ea și ceilalți, fapt ce o aruncase într-un fel de singurătate neliniștitoare. Avea puțini prieteni și încă mai locuia cu părinții ei, relațiile cu aceștia fiind extrem de tensionate.
În cadrul terapiei, Harriet a aflat că mama ei era prizoniera propriei furii, criticându-și fiica pentru cea mai mică abatere de la standardele ei nerealiste. Crescând înconjurată de critici, Harriet a învățat să critice la rândul ei. Furia resimțită față de mama ei a transformat-o într-o persoană foarte critică și caustică, când prezenta simtome de anxietate și depresie. Tot primind critici injuste, ea a învățat cum să critice în mod nedrept, depășindu-și chiar maestrul.
Examinând trecutul mamei ei, Harriet a fost capabilă să vadă că aceasta, ca oricine altcineva, se află inevitabil sub efectul experiențelor sale, având atât calități, cât și defecte. A fost în măsură să vadă că și ea este rezultatul, cel puțin în parte, al educației primite în familie, fiind capabilă, ca toți ceilalți, de un comportament pozitiv și negativ. Cu ajutorul doctorului Hunter, Harriet a ajuns să înțeleagă cum reacționase la propria victimizare, persecutându-i pe alții. În momentul în care a fost capabilă să-și ierte părinții pentru greșelile lor, a facut-o, așa cum arată psihiatrul ei, ” cu tandrețe și cu un oarecare regret”.
Iertarea i-a permis lui Hariet să vadă că este responsabilă pentru propriul comportament. Ea nu trebuie să-i critice și să-i desconsidere pe ceilalți. După ce și-a iertat părinții, ea s-a acceptat mai ușor și a fost capabilă de prietenii adevărate. A învățat cum să-și exprime și cum să primescă iubirea. La scurt timp după incheierea terapiei, Harriet s-a căsătorit.
Transformarea lui Harriet s-a făcut în două etape importante : prima a fost pregătirea pentru iertare, iar a doua etapă, deschiderea spre iubire.
Morton Kaufman, un psihiatru israelian, a constatat faptul că actele reale de iertare pot conduce la îmbunătățirea generală a nivelului de maturitate emoțională a unei persoane. Dr Kaufman crede că, dacă cineva iartă, se maturizează ca persoană, fiind capabilă de curaj, iubire și preocupare pentru cei din jur. Într-unul dintre studiile de caz prezentate de dr Kaufman, Uri, un ofițer de armată, care avea peste 40 de ani, a venit la cabinet din cauza incapacității de a stabili relații pozitive cu sexul opus. În cadrul terapiei, Uri a înțeles faptul că își ura foarte mult tatăl, care murise când el era mic, dar și mama, pe care o învinovățea pentru sărăcia ulterioară în care s-a zbătut familia. Furia lui era cauza intensei sale anxietăți și relațiilor sale nesatisfăcătoare cu femeile. Uri înaintase în vârstă, dar nu se maturizase deloc. El se complăcea adesea în comportamente imature, potrivite mai degrabă unui adolescent rebel, și nu unui ofițer de armată trecut de 40 de ani.
Iertându-și tatăl pentru că a murit, Uri l-a îngropat astfel în mod simbolic. Iertându-și mama pentru că nu i-a oferit condiții de viață mai bune, Uri a lăsat în urmă anxietatea obositoare, care îi marcase existența încă din anii copilăriei. În consecință, Uri a devenit mai curajos și a fost în stare să-și asume responsabilități de adult. S-a căsătorit și a fost în stare să-și îngrijească mama, ținând chiar doliu la moartea ei.
Poate sunteți surprinși că o persoană poate fi mânioasă pe moartea altei persoane, dar este ceva obișnuit. La nivel intelectual, Uri știa că furia lui este irațională, dar, la nivel emoțional, el a văzut moartea ca pe o trădare. Nu numai că unii copii sunt furioși pe părinții lor atunci când aceștia mor, dar și partenerii celor care au murit pot fi furioși pe soțiile sau soții care i-au părăsit.
Richard Fitzgibbons, un psihiatru din Pennsylvania, a fost un pionier în ceea ce privește folosirea iertării în cadrul terapiei. El a observat că atunci când o persoană iartă, sentimentul de frică este mai puțin intens. El pune această reducere a fricii pe seama unei diminuări a sentimentului de culpabilitate. Mulți oameni care manifestă furie la adresa unei persoane dragi care le-a făcut rău se simt vinovați pentru impulsurile lor inconștiente de violență. Iertarea pune capăt acestor impulsuri. Dr. Fitzgibbons constată că, pe măsură ce un client iartă, el sau ea încep să-și exprime mânia în mod mai adecvat. Această concluzie vine în sprijinul teoriei doctorului Kaufman potrivit căreia cel care iartă devine mai matur din punct de vedere emoțional. Dr. Fitzgibbons presupune că această furie poate duce la apariția unor simptome fizice, iertarea putând ameliora starea de sănătate. ”
(R.D. Enright, 2008).