” La intrarea unei cetăți, într-o oază din inima deșertului, stătea odată un bătrân înțelept. Trecu pe acolo un tânăr ce tocmai voia să se instaleze în acea cetate și încerca să afle de la bătrân, ce fel de oameni trăiesc acolo:

– Am decis să mă mut în această cetate, dar încă nu știu cum sunt oamenii ce trăiesc aici.
Bătrânul se uită la el iscoditor și îl întrebă:
– Locuitorii cetății de unde vii tu, cum erau?
– Erau răi și neprimitori. De aceea am plecat de acolo.
– Da? Păi, tot așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Tânărul își schimbă cursul drumului, mergând să caute o cetate cu oameni buni și primitori, asa cum își dorea.
Nu trecu mult, și un alt tânăr se apropie de cetatea unde stătea bătrânul înțelept, și îl întrebă la rândul său:
– Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Intenționez să trăiesc aici pentru mai mulți ani.
Bătrânul înțelept l-a întrebat atunci și pe el:
– Locuitorii cetaății de unde vii, cum erau?
– Erau primitori, cinstiți, generoși și plini de viață. Aveam acolo o mulțime de prieteni care au regretat plecarea mea, iar eu am trecut greu peste această despărțire.
– Tot așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
În tot acest timp, un calator ce-și adusese cămilele la adăpat în apropiere, a asistat la discuțiile pe care bătrânul le-a avut cu cei doi tineri. Când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, călătorul se apropie de bătrân și îl apostrofă:
– Cei doi tineri și-au pus aceeași întrebare și nu a a fost cinstit din partea unui om de vârsta ta, să le dai răspunsuri atât de diferite.
– Fiule, ambele răspunsuri au fost corecte, căci fiecare om își poartă lumea în inima sa. Acela ce nu a găsit nimic bun în vechea lui cetate, nu va gasi nimic bun nici în cea nouă. Iar acela care și-a făcut în alt oraș mulți prieteni, își va găsi și aici tovarăși de viață de nădejde.

Aceasta deoarece oamenii pe care-i întâlnim, nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce noi știm și putem să găsim în ei.”