🦋 Fiecare purtăm în noi, asemenea unei păpuși rusești, un Eu infantil: copilul care ne ghidează pașii la maturitate.

🦋 Sunt din ce în ce mai convinsă că fericirea unei persoane, sau, dimpotrivă, nefericirea ei, aptitudinea sau dificultatea sa de a se bucura cu seninătate de plăcerile pe care le oferă viața, depinde de natura legăturilor, încordate ori relaxate, pe care le întrețin cele două Eu-ri ale sale, infantilul și adultul.

🦋 Dacă ai avut o copilărie dificilă, dacă ai fost maltratat sau ai asistat la suferința părinților, copilul din tine se dovedește a fi călăul tău, un obstacol către fericirea pe care o cauți de atâta vreme.

🦋 Dacă acest copil interior joacă un rol așa de important și de decisiv în evoluția psihologică a adultului, de ce este el ignorat și respins?
Răspuns: pentru că provoacă frică.

🦋 Tocmai de aceea este important să avem curajul de a ne deschide către propria interioritate, efectuând un pelerinaj în trecutul nostru, înspre descoperirea și vindecarea copilului din noi.

🦋 Copilul din noi – si nu adultul în sine – este cel care se teme că “nu este iubit”,
“că este judecat“ ,
‘’că este criticat“ , “că i se reproșează una sau alta” , „că este culpabilizat“ , “ că va fi certat“ sau ‘’că va fi considerat incompetent.“
El este cel care se îndoiește de capacitățile sale, care nu crede că se ridică la nivelul așteptărilor, care se consideră inutil sau mediocru, dramatizând în orice problemă, ezitând neîncetat în fața alegerilor vieții, fără a reuși să se decidă. Și tot el, este cel care se teme că totul va fi din ce în ce mai rău, fără speranța unei soluționări pozitive.

🦋 Copilul din noi este cel care se impacientează, se înfurie, se enervează, devine mânios, agresiv sau violent, sau cel care, dimpotrivă, se plasează cu masochism în postura de „țap ispășitor” în situații de eșec, de respingere și de hărțuire, căutând bastoane pentru a se lăsa bătut.
Și, în fine, el este cel care se străduiește din răsputeri să placă, să strălucească, să se facă remarcat, să se laude, să seducă, prin succes și prin renume, pentru a se considera cineva, pentru a exista, a fi recunoscut, dorit, important și iubit.

🦋 Adultul nu reușește să-și găsească fericirea, dacă se epuizează în conflicte interioare. Aceasta se întâmplă din cauza invadării sale de către copilului interior, care îi confiscă libidoul, făcându-l să fie imatur, deci suficient de adult, în ciuda vârstei sale.

🦋 Dar de ce copilul interior acționează într-un mod atât de dăunător și distructiv ?
Acest lucru se produce atunci când individul nu-și trăiește pe deplin copilăria, cu toată lejeritatea și lipsa de griji pe care ar trebui să le implice această perioadă, în nume propriu, în funcția și postura lui, în locul și timpul lui. El nu a avut șansa, mic fiind, să se bucure cu adevărat de copilăria lui, să fie îndeajuns de copil, de băiețel sau de fetiță.

🦋 Atunci când individul a trăit o istorie familială dificilă, a fost maltratat , sau a asistat ca spectator pasiv și neputincios la suferința părinților săi: divorț, boală, șomaj, depresie, atunci copilul este tulburat de angoasă și de culpabilitate. El a trebuit să evadeze din copilărie pentru a se erija în protector și terapeut al părinților săi.

🦋 Cum putem trece peste toate acestea ? Care este secretul?

🦋 Orice suferință recunoscută, asumată, se metabolizează, se digeră, pierzându-și astfel intensitatea și nocivitatea în mod natural. Mai mult chiar, ea se transformă în îngrășământ, în hrană afectivă, stimulând energia vitală. A ne vindeca propriul copil interior, înseamnă a-l căuta, a-l recunoaște și a-l asculta pentru a ne armoniza legăturile cu el.

Sursa: Maria Molocea