Abia aștept să nu mai aștept

„De când îmi pot aminti despre mine, cam pe la 4-5 ani, tot aștept ceva … Să vină Crăciunul. Să încep școala. Să fac 14 ani. Să fiu mai grasă, slabă, înaltă, frumoasă. Să intru la liceu. Să mă iubească el. Să uit o iubire. Să vină zăpadă. Să se ducă mai repede. Să intru la facultate. Să plec în vacanță. Să îmi găsesc job. Să termin facultățile. Să mă mărit. Să performez la muncă. Să îmi schimb jobul. Să am mașină. Să scriu o carte. Să fac un copil. Să îl fac pe al doilea… Și m-am oprit.

În imaginația mea, trăiam ziua de azi, proiectând ziua de mâine. Trăiam ziua de azi așteptând ziua de mâine. Cu corpul aici, mintea peste luni și ani, și sufletul, Dumnezeu mai știe pe unde. Cred că am obținut multe așa, lucrând cu imaginația. Cred că am trăit puține de fapt. Am simțit puține. M-am proiectat mental peste ani. Mi-am programat trăiri, fericiri și suferințe uneori.

M-am oprit … Încă mă mai trezesc așteptând ceva. Ziua de sâmbătă sau cea de luni. Maxim o vacanță stabilită destul de departe. Nu mai proiectez nimic peste ani. Și abia aștept ziua în care să nu mai aștept. Să trăiesc ziua de azi, doar azi, și cea de mâine, doar mâine. Emoțiile de acum, așa cum sunt, nu cum îmi spune mintea că ar trebui să fie.
Abia aștept să nu mai aștept! ”

sursa: Cristina Buja