” Desigur, nu numai cel care a beneficiat de o minune din partea lui Dumnezeu, în adevăratul sens al cuvântului, va trebui să mulţumească, ci cu toţii trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că, într-un fel sau altul, cu toţii am fost vizitaţi de El şi am experimentat tangibil prezenţa şi puterea Lui.
Copilul, odată crescut, nu va şti de câte ori a fost salvat, în copilărie, de mâna vigilentă a mamei sau a tatălui său. Tot aşa şi noi. Poate că nu am asistat la minuni senzaţionale, însă noi cu toţii suntem nişte însănătoşiţi în chip miraculos.

Numai în cer, la Lumina lui Dumnezeu, vom observa de câte ori a intervenit El şi în cauza noastră, plecând de la acea grandioasă vindecare care a fost botezul nostru, un eveniment nu mai puţin miraculos decât acela al trecerii Mării Roşii de către izraeliţi.
În cuvintele Evangheliei, am auzit încredinţându-se un consemn: “ Voi sunteţi neam ales, preoţie regească, popor de sfinţi, de aceea trebuie să vestiţi măreţiile Lui, care v-a chemat de la întuneric la admirabila sa Lumină”. Prin urmare, vestirea măreţiilor lui Dumnezeu, ca şi mulţumirea, fac parte integrantă din esenţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte.
Aşadar, experienţa de toate zilele ne spune şi nouă, ca şi celorlalţi nouă leproşi, că suntem nerecunoscători. Primim darul şi îl ascundem, temându-ne oarecum să nu ni-l fure alţii, spre a ne bucura numai noi de el.

Poate că această dificultate de a fi recunoscători faţă de Dumnezeu, se naşte din faptul că nu ştim a fi recunoscători faţă de oameni. Foarte mic este numărul acelor oameni care să ştie să fie recunoscători faţă de ceilalţi, care să mulţumească din inimă, nu numai cu buzele, binefăcătorilor lor…
Educarea recunoştinţei este însăşi floarea educaţiei, însă aceasta trebuie să fie o recunoştinţă liberă, nu forţată, recunoscători în libertate, nu constrânşi sau din obişnuinţă. În cazul acesta mulţumirea devine spontană, este rodul umilinţei şi al mărinimiei, pentru că ne face să recunoaştem nevoia noastră şi generozitatea fraţilor noştri. Vom aprofunda ceva mai mult această temă, care va da un nou avânt rugăciunii noastre, şi ne va ajuta ca să înţelegem mai bine Euharistia.

Ce înţelegem noi atunci când îi spunem lui Dumnezeu: “ Îţi mulţumesc, Ţie, Doamne?… El, Donatorul, Creatorul, Dumnezeul, iar noi nişte simple creaturi ale lui Dumnezeu. Înseamnă a accepta că Dumnezeu este Dumnezeu şi că noi suntem oameni. Într-un sens oarecare, acesta este sentimentul religios fundamental: a ne accepta aşa cum suntem, adică debitori în toate (“ Ce ai care să nu-l fi primit de la Dumnezeu?”), oameni care pot spune numai “ Mulţumesc! ”. Însă a accepta aceasta liber şi cu bucurie, aşa cum fac copiii atunci când primesc vreun cadou de la tata sau de la mama, fără a se simţi umiliţi şi înjosiţi. În cazul acesta, a-I mulţumi lui Dumnezeu înseamnă a-I spune: “ Bine îmi este mie Doamne, să fiu aşa: ca Tu să fii Dumnezeu iar eu să fiu creatura Ta ”.

În felul acesta, mulţumirea este anti-păcatul prin excelenţă, răsturnarea atitudinii înnăscute a păcatului. Păcatul este refuzul de a-i mulţumi lui Dumnezeu, de a se accepta ca făptură omenească.
Lucifer era cel mai frumos dintre toate făpturile, însă pentru aceasta trebuia să-I mulţumească lui Dumnezeu. Dar ce a făcut el? A preferat să fie cel mai nefericit dintre toate creaturile… Aceeaşi atitudine o recunoaştem şi în cel dintâi păcat al omului… Tăgăduirea lui Dumnezeu este cel mai îngrozitor păcat, pe care-l denunţă Paul în Scrisoarea sa către Romani, atunci când spune: “ Necunoscându-L pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit şi nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” (Romani 1,21).

Se înţelege, deci, pentru ce Isus, Cel ce este Acela care ridică păcatele lumii, este în acelaşi timp şi mulţumirea vie şi personificată. Mulţumirea Tatălui inundă sufletul omenesc al lui Isus, care se recunoaşte întru totul dator Tatălui, încât ajunge a spune: “ Cuvântul Meu nu este al Meu, ci al Tatălui. ” (Ioan 7,16).
Şi cum El este Cuvântul, este ca şi cum ar spune: “ Eu nu sunt al Meu: nu-mi aparţin, ci sunt al Tatălui ”. Prin urmare a mulţumi înseamnă a-L accepta pe Dumnezeu, a trece de partea Lui. Într-o zi, Isus s-a bucurat întru Duhul Sfânt şi a zis: “ Tată, Domn al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale.” (Luca 10,21).

Prin urmare, a mulţumi înseamnă a-L recunoaşte şi a-L mărturisi pe Dumnezeu. Apocalipsa îl numeşte pe Isus “Amin”, pentru a spune că Isus este mulţumirea întruchipată a Tatălui. (Apocalips 3,14).
Acest sentiment intim al lui Isus, se extinde la toate acţiunile Sale şi formează fondul tuturor rugăciunilor ce le rosteşte. Mai înainte de a întreprinde vreo acţiune importantă, Isus mulţumeşte Tatălui. Sinopticii de comun acord pun accentul pe o aducere de mulţumire deosebită din viaţa lui Isus: “ Apoi a luat pâinea, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: Acesta este Trupul Meu…” (Luca 22,19).

Să ne gândim că şi în acea noapte, când trebuia să fie trădat şi omorât, “ El a mulţumit Tatălui ”. Mulţumirea adusă de Isus în acea noapte, la frângerea pâinii, a trebuit să fie atât de intensă şi atât de mişcătoare, încât s-a întipărit atât de bine în amintirea celor de faţă. Biserica, primind această moştenire, numeşte amintirea a toate acestea ca şi tot ritualul săvârşit atunci “ Euharistie ”, adică aducere de mulţumire, iar acest cuvânt “euharistie”, dintr-un termen comun devine termen tehnic, spre a arăta că toată mulţumirea adusă lui Dumnezeu este conţinută în acea mulţumire, de la care îşi primeşte şi sensul.

După pilda lui Isus urmează pilda comunităţii apostolice. Scrisorile lui Paul, şi în general întreaga Biserică apostolică este pătrunsă de acest sentiment de mulţumire adusă lui Dumnezeu, care se nutreşte ceas de ceas dintr-un alt motiv, care este cel mai mare dintre toate, şi care se numeşte “Răscumpărarea adusă de Isus, darul Duhului Sfânt”: Mulţumescu-ţi, Ţie, Părinte, prin Isus Cristos.
La amintirea a ceea ce a făcut Isus se uneşte îndemnul de a face şi noi aşa cum a făcut El: “De aceea mulţumim fără încetare lui Dumnezeu… Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Cristos, cu privire la voi.” (1Tesaloniceni 2,13; 5,18).
“Să-i mulţumim cu bucurie Tatălui.” (Coloseni 1,12).

Această mulţumire a Bisericii nu este un sentiment subiectiv şi psihologic, un sentiment bun şi atâta tot, ci este o mulţumire adusă lui Dumnezeu prin Isus Cristos, de aceea este ceva obiectiv, care spală, care curăţă în însăşi mulţumirea pe care Isus o aduce Tatălui, mai înainte de moartea Sa, şi pe care o mai aduce şi astăzi ori de câte ori amintim Patima şi Moartea Sa. În Euharistie, noi ne nutrim cu mulţumirea lui Isus, şi pentru a ne spune astfel, noi mâncăm mulţumirea Sa, spre a ne învăţa şi pe noi a fi totdeauna disponibili la voinţa Tatălui.

După ce am explicat Euharistia, acum ni se oferă posibilitatea de a o trăi. Şi noi trebuie să luăm pâinea şi să îi mulţumim lui Dumnezeu; o mulţumire colectivă, corală, ca o singură familie reunită în jurul aceleiaşi mese, cu ochii îndreptaţi spre Tatăl: Mulţumim pentru minunea vieţii pe care ne-ai dat-o şi pe care ne-o păstrezi; Mulţumim pentru că ni l-ai dat pe Isus ca frate, şi împreună cu El, tot Binele; Mulţumim pentru nădejdea şi dragostea pe care Duhul Sfânt le-a sădit în inimile noastre; Mulţumim pentru că ne permiţi a Te numi cu dulcele nume de “Tată”. „